Spre sfarsitul anului trecut am aflat de existenta unui blog aparte precum si a unei carti incredibile ce mi-au readus aminte de nenumarate intamplari, mai vesele sau mai serioase, din anii copilariei. Nostalgia acelor vremuri o trezesc episoade desenate precum cel al cornetelor cu seminte, al pantofii cumparati “cu 2 numere mai mari”, al apei calde sau al cartilor 1 la pret de 3. Ele aduc cu mult umor, zambetul pe buzele celor ce le parcurg, fiind totodata o atenta analiza a unei perioade grele din istoria noastra.
Toate acestea si nu numai sunt de gasit pe blogul omienouasute86 sau rasfoind cartea The Year of the Pioneer.
Andreea Chirica, creatoarea blog-ului si autoarea cartii, ne-a acordat un scurt interviu in care vorbeste despre ambele.
Pistruiatu: Întrebările pe care doresc sa ti le pun sunt diverse insa poate cea mai relevanta dintre ele are legatura cu ce te-a determinat, sau care a fost combinatia de factori ce au dus la aparitia paginii omienouasute86 ? Care e povestea de inceput a desenelor, si de ce tocmai ’86 ?
Andreea Chirica: Blogul s-a nascut dupa o discutie aprinsa cu niste amici de alte nationalitati care vroiau sa afle mai multe despre copilaria mea in comunism. Si tot ce le povesteam li se parea exotic si senzational. Iar eu incercam sa le explic ca, in ciuda tuturor “excentricitatilor” impuse de regimul lui Ceausescu dar si de stilul de educatie al profesorilor si parintilor mei, copilaria mea a fost una luminoasa, vesela, normala si chiar asemanatoare cu a lor.
Asa ca am inceput sa desenez ce nu reuseam sa descriu prin vorbe. Si sa explic in engleza ce era de explicat.
M-am oprit la un singur an din motive narative sa zicem, aveam nevoie de o structura chiar si formala cum este cea a unui “jurnal”. Iar 1986 este anul in care am inceput scoala dar si in care a murit taica-miu. E anul in care m-am “trezit”, in care lumea a devenit complexa. Si e si anul din care imi aduc aminte cele mai multe lucruri.
A.C: De la cititorii de varsta mea am primit feedback-uri positive si chiar entuziaste. Pentru ca – zic eu – ei se bucura sa-si revada – chiar si asa desenata naiv de mine – copilaria. De la cei tineri … nu prea am primit nici o reactie. Adevarul este ca aceasta carte, din punctul meu de vedere se adreseaza celor de varsta mea sau chiar mai in varsta … si celor care citesc romane grafice. Bineinteles ca poate sa o citeasca oricine dar nu cred ca naste vreun interes pentru cineva de 15 ani, de exemplu. Daca ma insel, astept sa-mi spuna cititorii.
A.C: Mi-am ales temele incercand sa-mi aduc aminte foarte bine ce faceam, ce visam, ce-mi placea, ce ma obseda si ce ma emotiona. Cu alte cuvinte, toata povestea este 99% autobiografica.
Nu cred ca exista nici o legatura intre scenele desenate de mine si ce traieste un adolescent din ziua de azi. Totusi este o carte despre un copil de 7 ani ce traia in 1986.
A.C: Ah, jucam zilnic “elasticul”. In pauze, dupa scoala, inainte de scoala, in vacante, chiar si in casa, cu elasticul prins intre doua scaune. Imi mai placea “Tara Tara Vrem Ostasi” si bineinteles aveam mereu buzunarele pline de frunze pentru ca era la moda si “Stop pe Verde”.
Nu-mi vine nici o jucarie in cap pe care as vrea sa o mai vad dar mi-ar placea sa mai pot cumpara guma Turbo. Sau eugenii cu gustul de atunci. Stiu ca erau oribile dar mie-mi placeau mai mult decat cele de acum:)
P: Andreea, multumesc pentru interviu 
